În Corpul nu minte niciodată (noua ediție a volumului - Revolta corpului ) Alice Miller analizează mai convingător decât oricând consecințele pe termen lung pe care abuzul din copilărie le are asupra trupului victimelor. Folosind experiența avută cu pacienții săi și întorcându-se la istoriile de viață ale unor mari scriitori, precum Marcel Proust, Franz Kafka și Virginia Woolf, Miller demonstrează că umilința trăită de copii, sentimentele lor reprimate de neputință, furie și ură la adresa părinților se manifestă la maturitate sub forma bolilor, fie ele cancer, accidente vasculare sau alte afecțiuni grave, iar neputința, lipsa permisiunii personale și sociale de a le conștientiza la vârsta adultă își găsește paralela în dependența de substanțe care însoțește de multe ori starea de vid interior rezultată în urma refulării și a clivajului interior. Ca specialist ce nu s-a ferit niciodată de controverse, Alice Miller îndeamnă vehement societatea să renunțe la imperativul otrăvitor al poruncii biblice de a-ți cinsti și iubi necondiționat părinții și să nu ofere iertare părinților care, folosind metode tiranice de educare, au provocat suferințe de neconceput copiilor proprii.