Laurențiu Ion construiește o voce lucidă, care analizează – uneori cu ironie și umor, adesea fără milă – societatea în care trăim, una cu un mare grad de manifestare a violenței și măcinată de corupție.
Numai oamenii cu prea multă inimă se tem că nu iubesc îndeajuns. Numai cei a căror inimă e excesiv de autentică se tem că va apărea o inteligență artificială care va iubi mai mult decât ei. Laurențiu Ion e din specia rară a celor cu exces de inimă; iar poemele lui sunt documentele emoționante și atașante ale spaimei de neputința de a iubi. Care e iadul, cum știm de la Dostoievski.