Studiul Corespondenţei lui Descartes – în general necunoscută publicului românesc – poate aduce indicii spectaculoase pentru reconstrucţia dezvoltării filosofiei marelui gînditor. Şi al doilea volum – care cuprinde schimburile epistolare ale filosofului din perioada 1639-1644 – surprinde prin varietatea de corespondenţi, precum şi prin numeroasele domenii acoperite, de la amănunte de viaţă cotidiană la literatură, metafizică, filosofie naturală, filosofie morală, medicină, algebră, geometrie, muzică sau optică. Este perioada în care Descartes a redactat textul latin al Meditaţiilor, pe marginea căruia corespondează cu diverşi apropiaţi. Strategia lui Descartes de a conceda adversarului o parte din obiecţia pe care o formulează va reapărea în scrisori importante, cum ar fi, de pildă, răspunsul la una dintre obiecţiile prinţesei Elisabeta referitoare la necesitatea psihologică de „a atribui sufletului materie şi întindere sau răspunsul la obiecţia lui Henry More referitoare la faptul că Dumnezeu trebuie să aibă şi el întindere, întocmai ca lucrurile corporale.