Importantă de-a lungul acestor eseuri este chestiunea strategică a hegemoniei: a modului în care este constituit câmpul politic, a posibilităților care apar printr-o abordare a câmpului politic ce se interesează de condițiile de posibilitate și de articulațiilor sale. În mod semnificativ, Laclau detectează o deplasare a teoriei marxiste dinspre postularea unei ´clase universale´ care ar elimina într-un final medierea politică și relațiile de reprezentare către o universalitate ´hegemonică´ ce consideră politicul ca fiind constitutiv legăturii sociale. Post-structuralismul abordării sale concordă cu critica totalitarismului și, mai ales, cu critica acelei figuri a subiectului cunoscător de avangardă care este toate relațiile sociale pe care le articulează și mobilizează. În timp ce Laclau îl asociază pe Hegel cu metafizica închiderii, Žižek îl înțelege ca un teoretician al reflexivității în confruntare cu Realul, iar Butler se folosește de el pentru a investiga limitele necesare ale formalismului în orice descriere a socialității. Laclau subliniază anti-totalitarismul unei abordări logice și lingvistice a problemei reprezentării, una care insistă asupra ireductibilității diferenței. Žižek ne reamintește imposibilitatea excluderii capitalului global din analiza postmodernă a limbajului și culturii, continuând să expună reversul obscen al puterii. Butler ridică problema modului în care noile mișcări sociale rearticulează problema hegemoniei, luând în considerare provocările pe care politicile sexuale recente le aduc teoriei diferenței sexuale, propunând un concept contra-imperialist al traducerii.