Într-o logică a maniheismului anticomunist, tema acestui volum ar fi desființarea brutală a Școlii Sociologice de la București de către regimul comunist românesc. Nu este, însă, în natura istoriei sociale, să opereze cu cadre țări și cu categorii binare, așa cum nu este intrinsecă acesteia nici abordarea relativizantă sau revizuirea care operează cu maniheism în sens opus. Abordarea noastră își propune să înțeleagă procesul istoric al destrămării unei Școli științifice - și al unui domeniu, prin aprofundarea condițiilor socio-culturale relevante și strategiile prin care actorii istorici analizați au căutat să dea sens precarității ivite în viața lor. Astfel, dacă analizăm mai îndeaproape evoluțiile postbelice românești, desființarea despre care vorbim a fost mai degrabă un deznodământ. Anii 1944, 1946, 1948 înregistrează momente politice importante care au influențat viața grupurilor sociale, dar viața unei școli științifice nu se judecă numai prin asemenea evenimente exterioare ei. Schimbările de regim au un efect mediat, nu doar imediat. Ca fenomene suprastructurale, ele nu se produc asupra unor realități altfel fixe, stabile, ci asupra unor realități în transformare, unor structuri intermediare cu care se află în raport de comunicare și influențare reciprocă. Ca atare, se desfășoară înaintea noastră o întreagă panoplie de rezistențe de ajustări, adaptări, conformări, reprimări, anihilări, ca posibile reacții care se concretizează la joncțiunea  dintre contexte semnificative și strategie personală și de grup.   (Zoltan Rostas, Ionuț Butoi)