„De unde vin? Cine sunt? Încotro mă îndrept?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să privim din altă perspectivă nenumăratele forme, experiențe, vestigii și mistere transmise de istoria profesiei noastre. E singurul mod de a ne dota cu o busolă personală pentru a străbate cele cinci continente ale meseriei noastre: când, unde, cum, pentru cine și de ce se face teatru. –  Eugenio Barba   Tehnicile corporal-mentale ale actorului reprezintă fundamentul relației sale cu spectatorul. Principiile lor sunt enumerate de Barba în cartea O canoe de hârtie. Tratat de antropologie teatrală (1993) și în Arta secretă a actorului. Dicționar de antropologie teatrală (1983). Relația actor-spectator presupune însă și un alt punct de sprijin, de eficacitate egală, alcătuit din tehnicile auxiliare, care în diversitatea și materialitatea lor privesc:  

• diferitele împrejurări și momente care generează spectacolele teatrale: ocazii festive, religioase sau civice, aniversări ale puterii, serbări populare precum carnavalul, date recurente din calendar precum Anul Nou sau serbările de primăvară sau de vară;
• aspectele economice și de organizare: cheltuieli, contracte, salarii, impresari, bilete, abonamente, turnee;
• informațiile de oferit publicului: anunțuri, parade, programe, publicitate;
• spațiile de spectacol și spațiile spectatorilor: locurile teatrale în toate accepțiunile;
• luminile, acustica, scenografia, machiajul, costumele, recuzita;
• relația care se stabilește între actor și spectator;
• modul de a călători al actorilor și chiar al spectatorilor.

  Toate aceste elemente sunt gestionate potrivit unor priceperi stratificate în timp. E vorba despre cultura materială a actorului organizată în jurul dublei spirale a tehnicilor corporal-mentale și a tehnicilor auxiliare.
Domeniul de cercetare a culturii materiale cuprinde relația pragmatică a actorilor și modul în care funcționează ea tehnic, comportamentele, normele și convențiile lor, în interacțiune cu cele ale publicului și ale societății din care actorii și spectatorii fac parte deopotrivă.
Tehnicile auxiliare nu se repetă doar în diferite epoci istorice, ci și în diferite modalități și în fiecare tradiție teatrală. Interacționând dialectic în stratificarea practicilor, ele răspund unor cerințe de fond asemănătoare în toate tradițiile când e vorba de a face/a prezenta un spectacol.   Perspectiva comparată asupra tehnicilor auxiliare arată cu prisosință că, în diversitatea proceselor, formelor și stilurilor, cultura materială a actorului își are rădăcinile în modul actorilor de a răspunde acelorași exigențe practice.   Întreaga cercetare din prezentul volum se bazează pe un itinerar printre texte și imagini (acestea din urmă în număr de circa 1 400), alese după criteriul exemplarității. Fiecare cititor poate găsi alte analogii în propria tradiție teatrală. Trebuie reamintit că nu toate tradițiile teatrale și-au transmis patrimoniul cultural prin mărturii scrise și imagini.