Castelul interior este una dintre cele mai importante lucrări ale misticii creștine apusene. Cunoscută și iubită de întreagă lume creștină, ea constituie - alaturi de Noaptea întunecată a Sfanțului Ioan al Crucii - o piesă de referință a misticii carmelitane a Spaniei „Secolului de Aur, care își păstrează încă, prin prospețimea și sinceritatea ei, actualitatea și puterea de transformare a sufletului cititorului.   Sfânta Tereza de Avila a trăit în Spania secolului al XVI-lea și a avut o activitate foarte vastă atât în plan concret - ca fondatoare de noi mănăstiri carmelitane –, cât și în plan spiritual, ca ascetă și mistică desăvârșită. Supusă privirii exigente a Inchiziției, controversată și puțin înțeleasă în vremea sa, datorită limbajului simplu și direct cu care scrie, a cuvintelor provenind direct din suflet, din trăirea nemijlocită a comuniunii cu Cel Răstignit, la care ne îndeamnă peste veacuri să „ațintim mereu ochii, Sfânta Tereza de Avila lasă umanității o mărturie neprețuită de smerenie, lumină interioară și credință.   Ea analizează sufletul uman folosind alegoria unui castel cu șapte rânduri de Lăcașuri, din ce în ce mai apropiate de Dumnezeu, adevărata „scară a lui Iacob, pe care sufletul, însetat de iubirea Lui, ascensioneaza, în drumul său către desăvârșire.