"În cărticelele vârstelor fragede, Constanţa Buzea ştie - dintr-o dublă intuiţie, de poetă şi de mamă - că universul există în măsura în care limba dă nume la ceea ce simţurile tale percep confuz. Că natura este decupată după liniile trasate de limba maternă (vezi studiile unor Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf). Copilul deschide ochii într-o lume deja organizată de limba comunităţii şi deprinde, odată cu ea, şi această organizare. Când gândirea în sensul de orientare în lume întâlneşte vorbirea, copilul descoperă că orice lucru are un nume, fie el şi inventat ad-hoc. Numind, schiţăm un pas înspre realitate. A vorbi înseamnă a trăi, a fi viu, în mişcare, în progres - adică, neterminat, dar cu toate valenţele desăvărşirii în acţiune. (... )

Cărticică de şase ani e gata să se despartă de prima copilărie: "Când am fost copil, cândva, / Când am fost nu-i prea de mult, / Îmi plăcea, o, ce-mi plăcea, / Să tac mâlc şi să ascult. // Eu eram cum e pământul/ care-aşteaptă ploi-cuvinte, / Eu eram pământ cuminte, / Care vrea cuvinte-ploi". Acum începe vremea basmelor, a proverbelor, a zicătorilor, a jocurilor de cuvinte dezlănţuite cu libertatea celui care ştie deja să le stăpânească. Copilul, câmp mănos sub cuvintele-ploi, îşi locuieşte limba în starea de veghe întreţinută de poezie, de literatură. " Irina Petras