"În cărticelele vârstelor fragede, Constanţa Buzea ştie - dintr-o dublă intuiţie, de poetă şi de mamă - că universul există în măsura în care limba dă nume la ceea ce simţurile tale percep confuz. Că natura este decupată după liniile trasate de limba maternă (vezi studiile unor Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf). Copilul deschide ochii într-o lume deja organizată de limba comunităţii şi deprinde, odată cu ea, şi această organizare. Când gândirea în sensul de orientare în lume întâlneşte vorbirea, copilul descoperă că orice lucru are un nume, fie el şi inventat ad-hoc. Numind, schiţăm un pas înspre realitate. A vorbi înseamnă a trăi, a fi viu, în mişcare, în progres - adică, neterminat, dar cu toate valenţele desăvărşirii în acţiune. (... )

Cărticică de trei ani ştie deja ce înseamnă să ai un nume al tău şi mai ştie o mulţime de cuvinte noi pe care, deocamdată, le stâlceşte, le pelticeşte, luând-o mereu de la început, în veritabile vocalize verbale, gata să escaladeze prin poezioare jucăuşe chiar şi teribilul rrrr. Cartea e plină de animăluţe de tot felul, numai bune de descris, în seama lor, viul. " Irina Petras