Deloc întâmplător, limba română cunoaște, de foarte multă vreme, o sumedenie de termeni care alcătuiesc paradigma ce descrie  răufăcătorii, făptașii  sau  făptuitorii de rele  din fauna interlopă.   Hoțul  mai era denumit și  fur , în vreme ce  pungașul  era un  borfaș  mai mic, în special unul tentat, nu doar etimologic, de pungile din buzunarele celor avuți, și, prin extensie de termen, o persoană necinstită, un  escroc , un  șarlatan , care practica înșelătoria. La nivelul următor al infracționalității practicate la scară extinsă și cu violență, se făcea trecerea de la  hoțul de buzunare  la  hoțul la drumul mare  (sau  de codru ):  tâlharul  era  banditul  de demult. Acesta mai era desemnat și ca  brigand  sau  lotru  (ori, termen și mai învechit, complet uitat astăzi –  cetaș , adică membru al unei cete de tâlhari), iar, în ciuda popularității lui, nici  haiducul  nu era tocmai un justițiar, care „lua de la bogați și dădea la săraci, de cele mai multe ori el păstrând și pentru sine o parte însemnată a prăzii. Sub influența americănească, în perioada interbelică putem vorbi și de apariția  gangsterului .   Toate aceste personaje – fie că ne place s-o recunoaștem sau nu – au contribuit și ele, în felul lor, la scrierea controversatei istorii a Bucureștilor, iar din poveștile lor se poate alcătui o impresionantă  Carte Neagră a Orașului , dar una care cuprinde și un consistent capitol de un  Roz  extrem de senzual…