Actul de justiţie din perioada Renaşterii şi a Reformei se încheia de multe ori pe eşafod. Uneori infractorii erau alungaţi din oraş cu biciul sau cu nuielele, alteori erau trimişi pe eşafod pentru că recidivaseră ori fapta lor presupunea pedeapsa capitală. Deşi era cel mai detestat personaj al justiţiei, călăul devenise un personaj esenţial care, cu sabia şi instrumentele sale de tortură, reprezenta ultima redută a legii.   Pornind de la cronica personală a lui Frantz Schmidt, unul dintre cei mai cunoscuţi şi activi călăi din istoria Nürnbergului, Joel F.  Harrington reconstituie o perioadă pe care istoria a îngropat-o în tabuuri şi stereotipii. Se foloseşte de această ocazie pentru a distruge miturile clădite în jurul acestei meserii detestate şi pentru a explica mecanismele disciplinei şi pedepsei din lumea postmedievală. Poate din pricina faptului că este o apariţie culturală sumbră, figura călăului a fost de multe ori prezentată monodimensional, ca un fel de vârf de lance pentru obscurantismul şi absolutismul din acele perioade revolute.