Adunați   laolaltă   atâția  muribunzi  în   același  spital,   fără  sedative ar  crea  o  atmosfera  de infern. Durerile atroce,   răul  care-i  macina  pe  dinlăuntru  ar  putea   să  incendieze cu focul lor acest loc.   Mulți  au vedenii, iar  dacă  nu  li  s-ar induce somnul,   moleșeala , anestezia, vedeniile lor s-ar  aglomera   atât  de  mult ,   încât  ar umple saloanele, holurile,   întreg  spitalul, s-ar  alia   în   carduri ,   găști , triburi, armate  întregi  care ar  începe   să  se  războiască   între  ele, ar pune  stăpânire  pe spital, ar  lua  captivi, ar  alunga   sau  ar jertfi doctorii  și  asistentele, i-ar goni pe  însoțitorii  muribunzilor  afară  ori i-ar jupui de vii, iar de la o vreme  gherila  vedeniilor ar porni  în   marș  spre cucerirea lumii  din   afara  spitalului, a cartierului, a ora șului , a  întregului  univers.

... Dar  așa , e  liniște .   La   ora  trei noaptea pe hol nu se aude un  mâlc .   Bolnavii   suferă  decent. Muribunzii  își   trag  agonia  în   liniște ,   somnolenți ,   năuci   sau  sedați cu totul.   În  solemnitatea  artificială  a acelei  liniști  controlate chimic  și  tehnic,   totuși   când   și   când  se aud vaiete, icnete, oftari prelungi, gafaituri  și  horcăituri  prin   câte -un  salon . Asistentele  și  infirmierele  schimbă  perfuziile  înainte  de miezul  nopț ii ,   îi   spală  pe  bolnavi ,   pregătindu -i de noapte,   câte  unuia ii  injectează  calmant  în   venă ,   că   să   poată  dormi ori  măcar   să  nu se  frământe  prea  tare , iau  teste  de glicemie,   temperatură , fac  injecții ,   înlocuiesc  pungile cu  urină ,   împart   pastile ,   după  care se retrag, iar  viața  muribunzilor merge  înainte  prin furcile  suferinței  anesteziate,   mute , pentru  încă   niște  ore, pentru unii  dintre  ei  până   dimineață ,   când   aceleași   asistente   și  infirmiere la ora  șase  vor  repeta   operațiunile .
E o colonie de agonici placizi,   păziți  de tuburi de oxigen  și  perfuzii  ca  de  niște   îngeri   străjeri .   Acești   îngeri  mecanici le  picură  balsam  în   venă ,   că   să  le ostoiască durerea,   să -i  învăluie  somnul cu faldurile lui zdrelite, le  suflă  boare  subțire  de  viață   în   nări   cât   să  le  mai   ț in ă  sufletul lipit de  plămâni , de  inima , de  sânge , de nervi  și  de  oase   încă  un  pic  de vreme. Cu  capetele   înfundate -n  pernă   și  gurile  căscate ,   bolnavii   răsuflă  greu, iar de la  răul  ce colcaie-n organe,   în  vintrele  și   oasele   amorțite  de leacuri, aerul se  învinețește   în  jurul gurii lor,   peste   fetele  lor  duhnește   apăsarea  agoniei  înecate , iar ochii sufletelor le  sunt   încercănați  de durere  și   neputință .