... dacă ar fi să ne luăm după cele spuse de G. Călinescu în Istoria... sa: „Năzuinţa cea mare a lui E. Lovinescu a fost de a scrie nuvelă şi roman. Doar că această frază, în parte adevărată, nu ne poate satisface în prea mare măsură; şi aceasta pentru că ea nu ne dă o justificare destul de convingătoare a lui Lovinescu romancierul.
   Pentru a-l înţelege ca atare, va trebui să facem câteva sumare observaţii cu privire la dimensiunile prozei literare pe care a scris-o. Până în 1927, în afară de  Nuvele florentine  (1907),   Scenete şi fantezii  (1911) sau  Crinul  (1912), Lovinescu pare să fi fost preocupat de un nucleu în jurul căruia se adună următoarele romane:  Aripa morţii  (1913), republicat ulterior sub titlul  Comedia dragostei , apoi  Lulu  (1920), pentru ca în 1927 să topească la un loc  Comedia dragostei  şi  Lulu  sub titlul  Viaţa dublă.   Este poate scrierea cea mai slabă pe care a produs-o vreodată.
   În jurul anilor ’30 apar romanele ciclului  Bizu :  Bizu  (1932),   Firu’n patru  (1933),   Diana  (1936),   Mili  (1936),   Acord final  (1938–1939). În pauza dintre  Firu’n patru  şi  Diana  apar  Mite  (1934) şi  Bălăuca  (1935), în acelaşi ritm de un roman pe an.    ... Ar trebui discutată însă, înainte de toate, ideea de autobiografie; trebuie precizat de la bun început că în cadrul ciclului adevărat roman autobiografic este doar  Bizu,  celelalte detaşându-se mai mult de datele reale ale biografiei. în principiu ele ar trebui să respecte un adevăr general psihologic al personajului, care se păstrează în limitele impuse de primul volum din ciclu.   Bizu  este deci o ipostază a lui Lovinescu în măsura în care îi respectă datele psihologice şi temperamentale; cum e însă de presupus ca axiomatică subiectivitatea lovinesciană şi în fond propria iubire de sine, romanul care deschide ciclul, şi într-o proporţie mai mică ulterioarele, ar putea să intereseze mai ales prin această lumină pe care o aruncă asupra resorturilor ascunse ale personalităţii criticului şi romancierului.
   Lovinescu însuşi a insistat în unele interviuri asupra faptului că  Bizu  reprezintă copilăria sa: afirmaţie doar în parte adevărată, pentru că tonul romanului nu esţe nici pe departe cel al analizei creşterii şi maturizării, ci acela al detectării, în psihologia eroului, urmărit în două sau trei momente, a modului în care anumite constante psihologice şi morale, în esenţă acel sentiment al zădărniciei, un scepticism de moralist sau referirea continuă la moarte, se manifestă pe parcursul întregii vieţi a personajului.
  Marian Papahagi