„Apoi seara mă uitam în același fel prin fereastra S-Bahnului la ferestrele luminate ale clădirilor decăzute din Schöneweide. Și câteodată coboram abia la aeroport. Priveam luminile de pe cerul murdar. Cum aterizează și decolează avioanele. Seara în apropierea
stațiilor adolescenții cereau de obicei țigări. Un pachet se termina repede. Pe vremea aia fumam mult. Cumpăram câte un cartuș de Magnum de la chinezi sau vietnamezi. În asemenea momente îmi era mereu frică, dar niciodată atât de tare, încât să renunț
la tocmeală. Eram din altă țară și tinerii ăștia nu-i văd deloc cu ochi buni pe străini. Era un băiat, trebuie să fi locuit în aceeași zonă ca și mine. El îmi cerea în mod constant, serile ne întâlneam des. Apoi nu mai spunea decât: Feuer? Nu cerea, era aproape
un ordin. I-o aprindeam benevol. Era răvășit, pierdut. Îmi era milă de el. Mă gândeam la acele  rude pe care nu le-am întâlnit niciodată. Care o vreme au plutit pe deasupra câmpiei germano-polone, în chip de cenușă și fum. Poate de asta am vrut să privesc, doar
să observ, luni în șir, cum este cerul de deasupra Berlinului. Szilárd Borbély