Romanul e o satiră socială îndreptată împotriva moravurilor interbelice din domeniul culturii şi artelor; administratorii artelor erau ignoranţi, ziariştii erau venali şi oscilanţi etc. Minulescu plasează acţiunea chiar la Ministerul Artelor, mediu pe care-l cunoştea bine, funcţionând aici ca director general aproape trei decenii. Romanul are şi pasaje uşor de recunoscut ca structură în piesele sale. Bărbierul regelui Midas personaj episodic, desigur simbolic, poate fi apropiat de Don Juan din comedia Amantul anonim. Bărbierul regelui Midas sau voluptatea adevărului este un roman al Bucureştilor, fără să devină o frescă sau o cronică bucureşteană ca în scrierile lui Cezar Petrescu. Moravurile bucureştene apar aici satirizate ca-ntr-o comedie; căsătoria lui Negoiţă Prescureanu este aproape un scenariu dramatic, iar apariţiile şi dispariţiile personajului simbolizat ca bărbier al regelui Midas sunt un fel de acţiuni egale cu o tehnică de deus ex machina. Chiar acţiunea principală a romanului e tratată după o tehnică de comedie cinematografică avant la lettre. Acest mod nou de abordare a dus pe unii critici, printre care Pompiliu Constantinescu, să propună un studiu de psihologie literară asupra prozei lui Minulescu, proză egală cu „derivaţiile dâmboviţene ale simbolismului francez" sau cu nişte „ediţii ale micului dor, îmbrăcate în somptuoasă piele de marochin; aluzia Ia maniera antonpannescă, deşi ironică, nu era, în fond, lipsită de adevăr. Minulescu ne-a dat o proză cu iz balcanic, în sensul sesizat de Arghezi în comentarea poeziilor minulesciene, o proză a unui Bucureşti plin de culoare şi vervă, oraş incomplet pe plan psihologic, fără Anton Pann, fără toţi cei trei Caragiale şi fără... Minulescu.