„ Încă din copilărie adoram să scriu. Aveam un carnețel cu ornamente florale pe care îl purtam peste tot cu mine. Natura și transformările ei din fiecare anotimp erau o sursă inepuizabilă de inspirație pentru imaginația mea de copil.   Înlănțuirea fulgilor de nea devenea o poveste, fiecare picătură de ploaie era un personaj care își spunea povestea, nori cu forme bizare alergau pe cer spre Regatul norilor, pădurea de la marginea orășelului de munte unde am copilărit, căpăta dimensiuni fantastice, în care copacii vorbeau și intrau în tot felul de aventuri nemaipomenite! Vedeam pur și simplu o lume magică, pe care mi-aș fi dorit să o vadă cu toții și atunci am început să o zugrăvesc în cuvinte. Mai târziu am început să fac compuneri, să scriu eseuri, să public articole în reviste de cultură.   Timpul a trecut, iar pasiunea mea pentru literatură a rămas vie și constantă. La fel și pentru lumea fantastică a poveștilor. Dar, toate la timpul lor.   Perioada pandemiei a fost pentru mine un prilej de regăsire de sine, de explorare a celor mai adânci cămăruțe ale sufletului și ale minții, de revelare a celor mai profunde sentimente și stări.   Retrăgându-mă la poalele munților Retezat împreună cu familia, într-un peisaj mirific, cu munții pe care îi vedeam dimineața de pe fereastră și pădurea seculară de brazi în spatele casei, într-o seară geroasă de ianuarie, s-a întâmplat miracolul! Astfel, acel ceva care fusese în așteptare de mulți ani și dospise acolo în cămările sufletului, ieșea la lumină și devenea Poveste.   În timp ce mă plimbam prin pădure împreună cu cei doi copii, Patricia, (care are acum nouă ani) și Damian, (șase ani) devenise aproape un ritual să le spun câte o poveste. Iar ei, insistau mereu: - Mami, mami, spune-ne o poveste! - A fost odată ca niciodată, un împărat...  - Nu, nu pe aceasta! O știm! - În căsuța de la marginea pădurii de brazi, locuia împreună cu părinții și frățiorul ei, o fetiță isteață și tare jucăușă. Părul ei era ca un mănunchi de spice coapte, iar ochii îi puteai ușor confunda cu două albăstrele.  - Daaa! Aceasta, aceasta! strigau ei entuziasmați.   În fiecare zi, îmi cereau să le spun câte o poveste nouă, în care personaje erau chiar ei și cățeii noștri, iar întâmplările de peste zi se transformau în călătorii în lumi fantastice, de unde ne întorceam fericiți, cu câte o lecție educativă și de suflet însușită. Uneori cream povestea pe loc, în timpul plimbărilor prin pădure sau în timp ce făceam diverse activități. Patricia și Damian își depășiseră rolul de copii obișnuiți, acum erau personaje de poveste și se comportau ca atare!
Uneori improvizau și îmi dădeau cele mai originale idei. - Lorena Anastasiu