Volumul de față își propune să demonstreze că jazzul a fost abordat, în literatura universală de secol XX și XXI, mai degrabă ca metaforă decât ca simplă expresie muzicală. Fiind o artă a transfigurării, acesta s-a comportat, de-a lungul timpului, ca un catalizator al limbajului, al ideilor sau al unei anumite atmosfere, devenind astfel recognoscibil prin simbolurile culturale pe care le transmite. Pentru a ilustra această teorie, am ales, atribuindu-le denumirea de „avataruri, patru dintre măștile preferate ale muzicii afro-americane: cea a primitivismului, a sexualității, a violenței și a libertății. Am răspuns, de asemenea, nevoii firești de a cunoaște principalul concept estetic al acestei cercetări, și anume jazzul, prezentat aici prin prisma numeroaselor sale valori simbolice și a controversatei sale relații cu literatura. Ni s-a confirmat, la finalul acestui studiu, că textul este cel care încarcă jazzul cu semnificație, muzica afro-americană devenind, în acest context, un depozitar de simboluri și un complex mecanism al posibilului.