De ce realizează omul imagini? De ce creăm opere de artă? În decursul istoriei au fost oferite diverse răspunsuri la aceste întrebări – tot atâtea răspunsuri câte opere de artă. Și totuși, există un aspect al reprezentărilor artistice care le unește în timp și spațiu, aidoma unui fir de aur: operele de artă au fost întotdeauna un mod de a consemna întâlnirea omului cu natura. Ele comunică felul în care relaționăm cu lumea, curiozitatea și fricile noastre, curajul și modul în care ne situăm în relație cu celelalte animale. Însă întâlnirea aceea este totodată una cu noi înșine, cu natura noastră umană. Consemnăm ceea ce simțim și vedem în jur, dar și ceea ce ne amintim și ne imaginăm – duhuri și zei și fantasme ale propriei fantezii. Prin intermediul imaginilor artistice ne confruntăm totodată cu acea parte misterioasă și ineluctabilă a firii noastre umane – cea pe care o întâlnim în adâncul unei peșteri întunecate ori într-o încăpere lipsită de lumină: moartea și mortalitatea, a noastră și a celor din jur… Astăzi, operele de artă pot fi „instalații" în care putem pătrunde – spații reale. Oare lumea toată a devenit o operă de artă? A devenit o lucrare omenească, astfel că trăim în prezent într-un mediu creat în întregime de om.