În dimineața următoare am fost trezit de lumina care intra prin ferestre. Mi-am dat suficient timp să mă dezmeticesc. Am rămas în pat şi am văzut-o pe femeia care respira lângă mine. Atunci mi-am amintit de noaptea care trecuse şi am simțit cum un sentiment de neplăcere pune stăpânire pe mine. Trăisem la înălțimea aşteptărilor pe care situația le crease, dar ea mirosise a alcool, iar mâinile îi erau ca de gheață. Împreunarea fusese mecanică şi fără viață, ca un lucru pe care îl faci pentru a venera amintirea altuia, cu totul diferit, sau pentru a ține în viață speranța că mai poate exista şi altceva, cu totul altfel. Nu poți să ştii ce e într-un om până nu l-ai cercetat, ca să spun aşa, în profunzime, iar eu făcusem acum lucrul ăsta. Fusesem mânat de curiozitatea de a le cunoaşte pe bizarele personaje din World Trade Center, dar acum ştiam că povestea bărbatului corpolent, a recepționerei, a cupolei de sticlă şi a plantelor din Canare ajunsese la sfârşit, putea fi sigilată şi arhivată împreună cu celelalte documente ale trecutului. Eram liber.