De ce oare soarta Tibetului și-a găsit un ecou atât de profund în lumea întreagă? Nu poate fi decât un singur răspuns: Tibetul a devenit simbolul a ceea ce reprezintă aspirația întregii umanități de astăzi: statornicia unei tradiții care își află rădăcinile nu numai într-un trecut istoric sau cultural, ci și în cea mai profundă trăire omenească, în al cărei adânc acest trecut este păstrat cu sfințenie, ca o permanentă sursă de inspirație.   Dar mai mult decât atât, ce se întâmplă acum în Tibet este simbolic pentru întreaga soartă a umanității. Ca și cum totul s-ar desfășura pe o scenă imensă, noi suntem martorii confruntării a două lumi, confruntare ce poate fi interpretată, din perspectiva spectatorului, fie ca o luptă între trecut și viitor, între tradiție și progres, credință și știință, superstiții și cunoaștere, fie ca o luptă între libertatea spirituală și puterea materială, între înțelepciunea inimii și cunoașterea minții, între demnitatea individului uman și instinctul de turmă al maselor, între credința unei sorți mai bune a omului prin dezvoltare spirituală și încrederea în prosperitatea materială.   Știm că Tibetul nu va mai fi niciodată la fel că înainte, chiar dacă își va recăpăta independența, dar nu asta este cel mai important. Ceea ce contează într-adevăr este că perpetuarea culturii spirituale a Tibetului, care se bazează pe o tradiție vie și pe o legătură conștientă cu originile sale, să nu se piardă.   Prin toate cărțile pe care le-a scris, Lobsang Rampa pledează viu și convingător pentru acest lucru.