De la cearta bizantină din jurul imaginilor și de la iconoclasmul mișcărilor protestante, reflecția asupra statutului imaginii n-a mai atins niciodată o asemenea intensitate ca în ultimele decenii.
Horst Bredekamp, unul dintre cei mai importanți istorici de artă contemporani, încearcă să afle de ce se discută azi cu atâta înverșunare despre conceptul și valoarea imaginilor, despre puterea și neputința lor.
La prima vedere, explozia dezbaterilor care au în centrul lor imaginea se explică prin triumful incontestabil al vizualului în aproape toate domeniile vieții. Mai puțin evident e însă următorul paradox: imaginile, în calitate de artefacte create de om, nu au viață proprie, dar dezvoltă adesea o prezență care le permite să fie mai mult decât simplă materie neînsuflețită. E vorba, în termenii lui Bredekamp, despre „o forță latentă, situată în artefactul însuși, susceptibilă să treacă, incontrolabil, de la forma posibilității la forma acțiunii și să-l confrunte pe cel care privește sau atinge cu o alteritate pe care el nu o stăpânește și care, dimpotrivă, îl poate înrobi. Pornind de la această capacitate paradoxală, Bredekamp formulează o teorie a actului de imagine (inspirată de teoria a actelor de vorbire din lingvistica lui Searle și a lui Austin) și analizează impactul vital al imaginilor sub trei aspecte: ca însuflețire a imaginii (actul de imagine schematic), ca înlocuire reciprocă a corpului și a imaginii (actul de imagine substitutiv) și ca activitate autonomă a formei (actul de imagine intrinsec).
Studiul de față reprezintă versiunea extinsă a prelegerilor susținute de Horst Bredekamp la Frankfurt, în 2007, în cadrul prestigioasei serii de prelegeri „Adorno.