... dacă ar fi să ne luăm după cele spuse de G. Călinescu în Istoria... sa: „Năzuinţa cea mare a lui E. Lovinescu a fost de a scrie nuvelă şi roman. Doar că această frază, în parte adevărată, nu ne poate satisface în prea mare măsură; şi aceasta pentru că ea nu ne dă o justificare destul de convingătoare a lui Lovinescu romancierul.
   Pentru a-l înţelege ca atare, va trebui să facem câteva sumare observaţii cu privire la dimensiunile prozei literare pe care a scris-o. Până în 1927, în afară de  Nuvele florentine  (1907),   Scenete şi fantezii  (1911) sau  Crinul  (1912), Lovinescu pare să fi fost preocupat de un nucleu în jurul căruia se adună următoarele romane:  Aripa morţii  (1913), republicat ulterior sub titlul  Comedia dragostei , apoi  Lulu  (1920), pentru ca în 1927 să topească la un loc  Comedia dragostei  şi  Lulu  sub titlul  Viaţa dublă.   Este poate scrierea cea mai slabă pe care a produs-o vreodată.
   În jurul anilor ’30 apar romanele ciclului  Bizu :  Bizu  (1932),   Firu’n patru  (1933),   Diana  (1936),   Mili  (1936),   Acord final  (1938–1939). În pauza dintre  Firu’n patru  şi  Diana  apar  Mite  (1934) şi  Bălăuca  (1935), în acelaşi ritm de un roman pe an. Marian Papahagi Acord final  este adevăratul început al efortului lui Lovinescu de a-şi sincroniza proza cu propriile sale idei critice, întâi prin grija de a se sustrage tradiţiei literaturii moldoveneşti, pusă sub semnul fatalismului mioritic, şi, în al doilea rând, prin tentativa de a depăşi „lipsa de reacţiune faţă de evenimente prin fresca socială şi, mai târziu, prin vasta construcţie epică, alcătuită din „elementele reale ale vieţii sociale româneşti. Aurel Sasu