„Se cade preotului să fie sfânt şi cu sufletul, şi cu trupul. Să fie stâlp de foc care să lumineze Biserica, adică norodul lui Dumnezeu, şi să fie mai curat decât razele soarelui, ca să nu‑l lase pustiu Duhul cel Sfânt. Preoţia se face pe pământ, însă are rânduiala cetelor cereşti. Pentru că nu om, nici înger, nici altă putere zidită poate să o facă, ci singur Preasfîntul Duh săvârşeşte Liturghia aceasta şi preotul face slujba îngerilor. Pentru aceasta se cade ca şi cel preoţit să pună în mintea lui, când face Liturghie, că stă cu îngerii în Cer înaintea lui Dumnezeu; deci se cade să fie curat ca şi îngerii.
Oare nu ştiţi că nici un suflet omenesc n‑ar putea să rabde vreodată focul acela al Jertfei, dacă n‑ar fi mult ajutorul lui Dumnezeu? Căci, de va cunoaşte cineva în ce chip poate să se apropie de acea fericită şi prea‑curată fiinţă omul ce este încă învelit cu trup şi cu sânge, atunci va vedea bine cu câtă cinste i‑a învrednicit pe preoţi darul Duhului Sfînt. Pentru că şi sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţi s‑au cucerit preoţiei – ca unei înalte, şi cereşti şi dumnezeieşti [vrednicii] – şi că de nevoie se cade şi se cuvine numai sfinţilor să o aibă. Deci, pentru aceasta, preotul care nu e sfînt să fugă de Liturghie, ca să nu ardă şi trupeşte, şi sufleteşte! Atâta este mai înaltă preoţia decât împărăţia câtă osebire este între suflet şi trup. (Sfîntul Maxim Mărturisitorul)